ok, incep sa ma deprim. care sunt motivele? simplu, am senzatia ca nu ma ridic la nivelul asteptarilor mele (dupa ce ai cantat pe scenele unora din cele mai prestigioase sali din europa si din lume nu e usor sa te comporti normal). e adevarat ca acum doi ani am renuntat la o cariera in domeniu, dar nu e usor sa te desprinzi de asa ceva asa repede. apoi, in timp uiti de evenimentele triste, nervii, oamenii rai, care te-au facut sa iei decizia asta. incepi sa-ti amintesti doar lucrurile frumoase.
de exemplu, intr-unul din turnee (pe cand aveam vreo 14 ani) m-am indragostit pana peste cap de un francez. eram doar un copil atunci, dar intensitatea si exlpozia din sufletul meu la vederea lui nu cred ca o sa se mai repete vreodata. azi cand ma uit in urma, nici nu stiu ce m-a atras la el, pentru ca nu-i mai vad asa multe calitati. cu toate astea, nu cred ca voi uita vreodata dupa amiezele in care nu puteam sa dorm cu gandul ca vine seara si ne vom intalni la cina. eram atat de emotionata incat simteam nevoia sa ma confesez cuiva si pentru ca nu aveam incredre in nicio colega si pentru ca imi uitasem caitele acasa, am luat hartia igienica de la baie (acolo sunt bucatele deja taiate) si am inceput sa scriu pe ele. le ascundeam in cartea pe care o citeam atunci (enigma otiliei) si cred ca inca le mai am. cartea nu am terminat-o niciodata, nu stiu de ce, dar am o banuiala ca are legatura cu el, sau mai degraba cu sentimentele mele neimplinite :P. putin stiu povestioara asta, dar am simtit nevoia sa o imartasesc. cert e ca el nu a aflat vreodata, desi am o banuiala ca se prinsese deja, in schimb am ramas prieteni multi ani dupa aceea .
o alta intamplare dragutza a fost tot intr-un turneu si tot in franta. era un festival international, nde a participat si o orchestra din letonia. pe vremea aia eram ceva mai mare, aveam vreo 17 ani, o silueta ceva mai zvelta si ca de obicei f sociabila. si pozitia in cadrul corului era mai mare, acum eram sefa corului . ei bine intr-una din zile am nimerit la masa (te-ai prins toti oamenii din cadrul festivalului mancau impreuna, ceea ce mi s-a parut super mereu) cu mai multi baieti letoni. erau f guralivi si utili pentru ca manacau orice, deci le puteam da lor ce nu ma incanta in farfuria mea. unul din baietii de la masa mea (care din pacate era vizibil vopsit din blond in brunet) s-a simtit f bine cu noi asa ca de atunci stateam mereu impreuna pe iarba, asteptandu-i pe colegi sa iasa din sala de mese. rolurile se inversasera, dar mai rau, prietenei mele ii placea de el (auch). cu toate ca nu a fost nimic intre noi, mi s-a parut f dragut ca ma urmarea peste tot (eh, prima data chiar e dragut), ca venea dupa amiaza unde eram cazati noi si-mi dadea cu pietricele in geam sa ies, chiar si in seara in care am stat de vorba pana tarziu de tot, in fata caminului unde eram cazati si la un moment dat m-a orbit de-a dreptul cu blitzul aparatului (mdea, asta da supriza, mi-a focut o poza total neasteptata). a trecut ceva timp de atunci, dar ce mai dragut a fost intr-o zi cand eram la cumparaturi cu mama si a inceput sa-mi sune telefonul. nu am recunoscut numarul, dar am raspuns...era el, la mai bine de un an de cand ne intalniseram prima data.
am asa multe amintiri de cand plecam in turnee, incat mi-e imposibil sa nu-mi para rau dupa vremurile respective. tot ce-mi ramane e sa sper ca voi "straluci" din nou, candva
Lumea nu e făcută pentru oameni singuri.
Acum 4 luni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu