corul de copii radio = copilaria mea

astazi am devenit brusc f melancolica.vinovata e bineinteles zully,pentru ca dupa ce i-am citit o insemnare mai de acum cateva zile bune mi-am adus aminte de momentele in care fugeam de la scoala,imi satajam sentimental profesorii si reuseam sa ajung la repetitiile corului de copii radio.
mi-am adus aminte de primul turneu si emotiile pe care le-am incercat atunci si credeti-ma ca nu au fost putine.muncisem pe branci aproape trei ani de zile in corul asta,lupte intorioare si exteriaore s-au dat in timpul asta,in jur de 200 de piese invatate,certuri,impacari,ciocanele in cap cand greseam la jocul din oas din partea domnisoarei camelia (care nu mai era tocmai domnisoara,adik maritata de cativa ani buni,dar noi ii spuneam asa de drag).
mi-am adus aminte cum am incremenit cand mi-am auzit numele strigat si am fost rugata sa raman dupa repetitie.aveam doar 13 ani si jumate,nu iesisem vreodata din tara si nu nu visam asta prea curand,de fapt eu eram fericita in orice situatie.atunci am auzit de turneul care se organiza in doar 2 saptamani,iar eu nu aveam pasaport.asa ca a trebuit sa mi-l fac in 3 zile ca sa am timp si pentru viza.nu e nevoie sa adaug ca doamna de la vize a fost asa de draguta ca atunci cand au ajuns toate pasapoartele nostre la ea,impreuna cu scrioarea semnata de domnul director ar radioului de la acea vreme nici nu s-a uitat pe ele si a dat unda verde la viza pe 6 luni imediat.
nu am sa uit vreodata spaima din ochii parintilor mei,pentru ca trecuse doar o luna de la marele eveniment neplacut numit azi 11 septembrie.au incercat sa fie optimisti si ca modalitate de comunicare am ales e-mailul.tata si-a incropit o adresa ad-hoc,dar cum murphy e sadic ca intotdeauna adresa era gresita,iar eu la acea vreme nu ma descurcam inca destul cu internetul sa-mi pot da seama.
era un festival international de coruri,asa ca nu am fost surpinsi cand am intalnit coruri internationale cotate extrem de bine.fetele mai mari erau f nervoase,le era frica ca nu o sa facem o impresie buna,ca o sa dam chix si nu o sa pastram imaginea ccr-ului ca fiind inca cel mai bun cor.primele zile ne-au incercat emotii puternice,dar eu eram asa fericita ca nu mi se mai parea greu,as fi putut tine un munte in spate si tot un zambet relaxat as fi afisat si mai mult ca orice il simteam cu tot sufletul.
imi amintesc cum ne plimbam cu autocarul si eu priveam pe ferestra frefcandu-ma din cand in cand la ochi pentru ca nu-mi venea sa cred ca totul e adevarat.
tot atunci am invatat ce inseamna sa traiesti intr-o familie numeroasa:ati ghicit,am stat la gazde,iar gazda mea numara nici mai mult nici mai putin de 11 copii,cel mai mic avea doar 6 luni,iar cel ami mare 24 ani si era plecat in misiune.
ne trezeam in fiecare dimineatza la 5:30 si ne intorceam dupa 10 jumate seara,uneori si mai tarziu.
am cantat in cea mai mare biserica din lume (25 000 locuri) si am vazut oameni care desi nu cunosteau limba au fost impresionat pana la lacrimi (pe bune, nu de crocodil) la o piesa religioasa romaneasca,care intr-adevar a fost cantata dumnezeieste (Doamne,auzi glasul meu).
10 zile,26 ore cu avionul dus,26 intors,rau de avion,2 escale,slabit 10 kg de nu m-a recunoscut ma ape aeroport si multe multe emotii.
si daca ar fi sa povestesc mai mult din acele zile probabil ca nu m-ar ajunge nici 10 pagini virtuale,pentru ca s-au intamplat multe,iar de asta e vinovata in primul rand invatatoarea mea ca mi-a descoperit vocea si nu m-a lasat sa zac,apoi mama care m-a batut la cap 6 luni sa incerc radioul.astazi viata mea ar fi fost mult mai saraca daca nu as fi ajuns in acea institutie.
si cred ca cel mai mult ar trebui sa-i multumesc doamnei necula (eugenia vacarescu) care mi-a fost ca o a doua mama,si care desi era cunoscuta ca doamna de fier a muzicii corale si a facut sa curga multe lacrmi,a starnit multe terori in timpul in care a fost dirijoare, mie nu mi-a starnit decat o mare admiratie si o si mai mare iubire.va multumesc doamna pentru tot ce mi-ati daruit:sentimente,o alta educatie si clipe de neuitat.