calatorie catre cele mai intime sentimente.....

ma gandeam sa va povestesc despre ceva frumos, mai ales ca azi eluni, inceput de saptamana si e nevoie.
la inceputul anului am avut parte de o dezamagire in care cu siguranta am avut si eu o vina, dar desi sunt genul e om care iarta repede de data asta sentimentele erau asa puternice incat mi-era greu sa trec mai departe. practic a fost o rascruce de drumuri, aveam de ales si pe moment am decis ca cel mai bine e sa inchid o usa si sa deschid o alta chiar daca sacrificiile erau destul de mari si dureroase. au trecut 5 luni in care am incercat in toate felurile sa finalizez decizia, la inceput durerea era asa mare incat parca imi intuneca si judecata, gandeam urat si vedea doar greseli pentru ca ma durea, dar speram ca daca tac si indur timpul o sa aline totul sigur va rasari soarele.
aproape imi pierdusem speranta, niciodata nu a trecut asa mult timp pana sa ma impac cu mine, pana sa pot sa iert si sa trec mai departe. am facut pasi mari in avans, schimbarea s-a produs fizic si psihic, zambetul mi-a devenit mai dulce, doar o singura urma de amaraciune mai aveam ascunsa in suflet.
in timpul excursiei la munte am descoperit intamplator o bijuterie de biserica fortificata, initial am nimerit intrarea gresita, cea veche, care era blocata, dar simteam o chemare asa de puternica de parca in biserica respectiva era un magnet urias si eu eram o bucata de metal. in cele din urma am gasit intrarea noua si am patruns in sanctuarul stravechi ce odihnea oseminte de eroi, bravi romani, in zidurile fortificate erau pastrate inca marturii ale imperiului roman. biserica s-a deschis ca printr-o minune, desi era un satuc izolat, linistit, s-a nimerit chiar atunci un grup organizat care a stiut unde trebuie e parohia pentru a vizita locul. am intrat in mica si frumoasa biserica. peretii erau albi, simpli, acompaniati de mobilierul secular vopsit acum in albastru deschis. o orga batrana se inalta in spate, lucea de bucuria vizitatorilor si parca imi venea sa o imbratisez. nu era prezenta nici o icoana, nici o pictura, nici o cruce sau statuie, doar o carte de rugaciuni pe altar si o nesfarsita broderie fara de varsta. totul era atat de rustic si parca respira istoria seculara a locului, in ele erau imprimate navalirile tatarilor, nunti, botezuri si alte evenimente importante in viata noastra si cine stie, poate si ale unor persoane ce au scris istorie. cu fiecare particica dezvaluita ma simteam ca un arheolog ce a descoperit cel mai mare mormant egiptean, cu toate bogatiile acestuia, dar mai presus de toate ma simteam umila si fascinata de frumusetea si piosenia locului. abia la iesire am zarit scris anul in care a fost ridicata: 1261, era mai batrana decat ma asteptam si inca mai gazduia slujbe in fiecare duminica, inca mai oferea adapost celor ce aveau nevoie si inca chema pe cei ce aveau nevoie de un sprjin moral, de o picatura de sfintenie. era o adevarata Casa a Domnului! cand am iesit din curtea bisericii fortificate din valeni am inceput sa plang, coplesita de revolutia sufleteasca avuta in timpul vizitei. era ceva mai presus de cuvinte, ca si cum cineva m-a luat si m-a curatat de toate grijile, necazurile, supararile. nu m-am spovedit niciodata, in parte pentru ca nu am fost in stare sa tin un post ca lumea, ca n-am avut timp sa ajung la biserica cand trebuia, dar sipentru ca nu aveam incredere in chemarea preotilor ce trebuiau sa-mi asculte pacatele. sunt si eu o pacatoasa ca toti ceilalti, dar atunci cand m-am asezat pe banca aceea parca eram un nou nascut, nu era decat bucurie in sufletul meu, totul se rezolvase de la sine. pentru a testa m-am intrebat ce sa fac pentru a solutiona situatia care nu-mi dadea pace de atata timp, m-am intrebat daca am iertat in cele in urma...raspunsul a fost clar, parca cineva intelept m-ar fi sfatuit cum sa pasesc pentru a alege drumul cel mai bun...apoi mi-am adus aminte de toate clipele frumoase, de toate experientele, aventurile si momentele cand radeam de ma durea burta, de tot ce am invatat si cat de frumos a fost. atunci am stiut care e raspunsul..

mulumesc pentru tot, ma bucur ca am avut ocazia sa traim toate clipele, ma bucur de toate nebuniile facute. imi pare rau ca a durat asa mult pana sa o spun, dar cu cat tii mai mult la cineva cu atat e mai greu sa-l tratezi ca pe orice alt om. e ca in cazul parintilor: ii iubesti enorm si ii cocoti pe un piedestal urias, ca pe niste zei, iar atunci cand gresesc te doare asa de tare ca in iubirea ta nebuna simteai ca ei sunt perfecti si nu au voie sa greseasca, de asta iti e mai greu sa ierti sau sa uiti de suparare, tocmai ca-i iubesti prea mult. cand tii asa mult la cineva si exigentele sunt direct proportionale.