e uimitor cum un simplu serial ajunge sa joace un rol atat de important in viata ta. este vorba despre gilmore girls, care mi-a marcat viata si mi-a influentat personalitatea pentru totdeauna. identitatea mea ca licean s-a datorat in mare parte acestui serial, pasiunea pentru citit, ascultat cea mai ciudata muzica si iubirea fata de invatatura, la fel. si este totusi bizar cum s-a impletit si pliat atat de mult pe evenimentele importante din viata mea. primul episod l-am vazut un clasa a IX-a si m-a cucerit de cum le-am intalnit ochii albastri ai celor doua protagoniste: Lorelai si Rory. am descoperit serialul cand am intrat intr-o noua etapa a vietii, la fel ca si rory si acesta s-a sfarsit atunci cand am terminat acea etapa. dar asta nu a insemnat ca momentele placute si tot ce e frumos a trecut, pur si simplu a urmat altceva. astazi, dupa abia doi ani de cand am vazut finalul (desi am avut episodul in pc si am dat peste el frecvent) am avut curajul sa-l revad. acum doi ani am inceput sa plang putin dupa jumate si nu am mai putut vedea sfarsitul. abia azi l-am descoperit cand, din nou, marcheaza o etapa din viata mea: in doua luni imi voi lua viata in piept intr-o noua casa, ceea ce coincide cu plecarea lui rory de acasa pentru ca a primit o slujba. fetele gilmore inseamna incredere, pofta de viata, vointa, speranta, cele mai simpatice glume si cei mai frumosi ani din viata mea. sunt atat de multe lucruri care ma leaga de ele incat as putea umple pagini intregi si tot nu as termina. cu toate astea un lucru e sigur: ele sunt cele mai bune prietene ale mele, alaturi de alte doua fiinte speciale si prietenul meu. suna atat de ciudat, dar asta e adevarul. printr-o coincidenta bizara a reusit sa treaca de bariera fictiunii si sa se intamplarile sa se asemene foarte mult cu cele din viata mea. uf, cate prostii pot scrie cand sunt emotionata. eu nu am avut niciodata rabdare sa ma uit la un serial, dar pentru asta as fi facut orice sa fiu in fata tv-ului duminica seara la ora 8...odata am plecat de la mare mai devreme, doar ca sa ajung la timp. sper doar ca nu v-am chinuit prea mult cu emotiile mele, uneori incoerente sau dezordonate si va multumesc ca ati avut rabdarea sa cititi tot...si in cazul in care nu ati avut ocazia sa le descoperiti pe fetele gilmore pana acum, ati face bine sa incercati episodul pilot... va va schimba viata :)

surpriza, Doamna Eugenia Vacarescu :)

am avut cateva surprize minunate zilele acestea, dar de departe cea mai importanta a fost un comentariu gasit pe blog. cea pe care o consider a doua mama mi-a descoperit pagina si cuvintele frumoase despre anii de cor. desigur cuvintele sunt prea palide ca sa poata exprima ceea ce simt. personalitatea, educatia, cultura mi-au fost formate de parintii in stransa legatura cu Doamna Eugenia Vacarescu, sau cum noua ne place sa o numim Doamna Necula.

ma bucur nespus cand cuvintele mele (fie si scrise) ajung asa departe, bucurand totodata si pe cei care ne-au daruit atat de mult incat ne-ar trebui o viata si n-am putea sa le inapoiem.

in final ma adresez celor care sunt parinti: daca stiti ca sufletul pe care-l cresteti cu atata iubire are talent, macar putin, trimiteti-l la corul de copii radio. nu veti regreta! chiar daca este pentru putin timp, sau poate pentru o perioada mai lunga, fiti siguri ca va ramane ca o amintire minunata.

jurnal...

eu mi-am petrecut copilaria la IPRS Baneasa si adolescenta la British Council, cel putin asa simt eu.spun asta pentru ca pana acum 9 ani tata a lucrat la ceea ce era odata IPRS Baneasa, apoi s-a angajat la BC.

imi amintesc cum ma plimbam prin gradinile frumos plantate, pe langa bazinele care semanau cu mici piscine. probabil ca odata au fost fantani functionabile, care sa incante angajatii in pauzele de masa, dar astazi nu erau decat doua bazine pline cu apa si parca si mai multe lipitori. proximitatea fata de padurea baneasa avea o mare influenta asupra zonei, dandu-ti senzatia ca esti cu mult mai departe de bucuresti. imi placeau foarte mult gradinile nesfarsite, cu trandafiri, bucsusi si conifere de toate felurile. totul era ca o oaza de liniste. din pacate sectiile pareau parasite, afise cu actori straini erau lipite pe cate un perete de sticla, semn ca acolo inca mai venea cineva. la tata in "birou" erau afise cu filmul "interviu cu un vampir", chiar si cand a plecat el de acolo, afisele inca iti mai "zambeau" de pe perete, chiar daca aveau deja 7 ani. imi aduc aminte ca in baneasa am folosit pentru prima data internetul, tata mi-a aratat computerul cu acces, dar nici el nu stia foarte multe. am fost tare fricita in ziua aceea, dar in acelasi timp un pic trista ca nu stiam mai multe, ca sa navighez si eu. pur si simplu ma uitam la pagina deschisa si incercam sa-mi amintesc macar o adresa, dar cred ca de emotie au fugit toate :).

mai tarziu, cand au ma pregateam sa intru in adolescenta am facut cunostinta cu British Council, o mica oaza in centrul bucurestiului. i-am cunoscut pe toti colegii lui tata si ma gandeam cat de tineri sunt. atunci l-am cunoscut si pe dragos bucurenci, din pacate nu-mi mai amintesc decat ca mi-a atras atentia cercelul din spranceana. de fapt nu am tinut minte multe lume, era foarte mult deodata. totusi imi amintesc de doamna de la receptie, al carei par avea mereu cate o culoare interesanta, seful tatalui meu, care mi se parea foarte tanar pentru responsabilitatea presupusa de acel job...uf as putea continua asa la nesfarsit...nu-mi amintesc totul foarte bine, incerc sa pun pe seama faptului ca eram extrem de timida si incercam sa evit locurile aglomerate, asa ma refugiam in biblioteca. atunci era in podul cladirii principale. mi-amintesc ca acolo am desoperit-o pe julieta a lui shakespeare.

apoi a urmat o pauza, cand m-am intors multe erau schimbate. colegii nu mai erau toti aceeasi, in locul vechiului garaj rasarise nou biblioteca,cu toate astea scaunele din fier forjat pareau mai primitoare ca niciodata. in putin timp am inceput sa colaborez si eu cu ei, asa am descoperit puterea BC. timpul a trecut si eu am refuzat sa fac parte din staff-ul permanent, nici eu nu stiu de ce. poate pentru ca mi-e teama sa nu-i dezamagesc, pentru ca ei si-au format o imagine foarte pozitiva despre mine, sau poate ca inca nu sunt destul de matura sa ma asez la masa BC. pentru ca am crescut printre ei, mereu mi s-a parut ca eu sunt un copil si trebuie s ainvat de la ei. eu nu mai sunt un copil de mult, dar mentalitatea a ramas, deci raspunsul ar fi frica.

astazi m-am hotarat, nu voi face parte din staff-ul permanent, pentru ca vreau sa fac altceva. dar nu va pot spune chiar tot :). momentan ma pregatesc, incerc sa fiu cat mai eco, reciclez cat pot, sting lumina si scot din priza ce nu folosesc, plantez copacei si cu toate ca am o masinuta veche de care nu ma pot dezlipi, voi face tot posibilul sa-i schimb norma de poluare...ah si evit sa o conduc in centru, prefer sa folosesc metroul pe cat se poate.

din turnee adunate :)....

ok, incep sa ma deprim. care sunt motivele? simplu, am senzatia ca nu ma ridic la nivelul asteptarilor mele (dupa ce ai cantat pe scenele unora din cele mai prestigioase sali din europa si din lume nu e usor sa te comporti normal). e adevarat ca acum doi ani am renuntat la o cariera in domeniu, dar nu e usor sa te desprinzi de asa ceva asa repede. apoi, in timp uiti de evenimentele triste, nervii, oamenii rai, care te-au facut sa iei decizia asta. incepi sa-ti amintesti doar lucrurile frumoase.

de exemplu, intr-unul din turnee (pe cand aveam vreo 14 ani) m-am indragostit pana peste cap de un francez. eram doar un copil atunci, dar intensitatea si exlpozia din sufletul meu la vederea lui nu cred ca o sa se mai repete vreodata. azi cand ma uit in urma, nici nu stiu ce m-a atras la el, pentru ca nu-i mai vad asa multe calitati. cu toate astea, nu cred ca voi uita vreodata dupa amiezele in care nu puteam sa dorm cu gandul ca vine seara si ne vom intalni la cina. eram atat de emotionata incat simteam nevoia sa ma confesez cuiva si pentru ca nu aveam incredre in nicio colega si pentru ca imi uitasem caitele acasa, am luat hartia igienica de la baie (acolo sunt bucatele deja taiate) si am inceput sa scriu pe ele. le ascundeam in cartea pe care o citeam atunci (enigma otiliei) si cred ca inca le mai am. cartea nu am terminat-o niciodata, nu stiu de ce, dar am o banuiala ca are legatura cu el, sau mai degraba cu sentimentele mele neimplinite :P. putin stiu povestioara asta, dar am simtit nevoia sa o imartasesc. cert e ca el nu a aflat vreodata, desi am o banuiala ca se prinsese deja, in schimb am ramas prieteni multi ani dupa aceea .

o alta intamplare dragutza a fost tot intr-un turneu si tot in franta. era un festival international, nde a participat si o orchestra din letonia. pe vremea aia eram ceva mai mare, aveam vreo 17 ani, o silueta ceva mai zvelta si ca de obicei f sociabila. si pozitia in cadrul corului era mai mare, acum eram sefa corului . ei bine intr-una din zile am nimerit la masa (te-ai prins toti oamenii din cadrul festivalului mancau impreuna, ceea ce mi s-a parut super mereu) cu mai multi baieti letoni. erau f guralivi si utili pentru ca manacau orice, deci le puteam da lor ce nu ma incanta in farfuria mea. unul din baietii de la masa mea (care din pacate era vizibil vopsit din blond in brunet) s-a simtit f bine cu noi asa ca de atunci stateam mereu impreuna pe iarba, asteptandu-i pe colegi sa iasa din sala de mese. rolurile se inversasera, dar mai rau, prietenei mele ii placea de el (auch). cu toate ca nu a fost nimic intre noi, mi s-a parut f dragut ca ma urmarea peste tot (eh, prima data chiar e dragut), ca venea dupa amiaza unde eram cazati noi si-mi dadea cu pietricele in geam sa ies, chiar si in seara in care am stat de vorba pana tarziu de tot, in fata caminului unde eram cazati si la un moment dat m-a orbit de-a dreptul cu blitzul aparatului (mdea, asta da supriza, mi-a focut o poza total neasteptata). a trecut ceva timp de atunci, dar ce mai dragut a fost intr-o zi cand eram la cumparaturi cu mama si a inceput sa-mi sune telefonul. nu am recunoscut numarul, dar am raspuns...era el, la mai bine de un an de cand ne intalniseram prima data.

am asa multe amintiri de cand plecam in turnee, incat mi-e imposibil sa nu-mi para rau dupa vremurile respective. tot ce-mi ramane e sa sper ca voi "straluci" din nou, candva .

remember Marilyn

hoinarind prin pagini necunoscute de internet am dat peste mai multe citate ale lui Marilyn Monroe si m-am gandit sa le impartasesc si cu voi pe cele care mi s-au parut mai interesante:
Hollywood is a place where they'll pay you a thousand dollars for a kiss and fifty cents for your soul.
Everyone's just laughing at me. I hate it. Big breasts, big ass, big deal, Can't I be anything else ? Gee, how long can you be sexy?
Before marriage, a girl has to make love to a man to hold him. After marriage, she has to hold him to make love to him.
I've been on a calendar, but never on time.
I've often stood silent at a party for hours listening to my movie idols turn into dull and little people.
1956 interview about her childhood: Looking back, I guess I used to play-act all the time. For one thing, it meant I could live in a more interesting world than the one around me.
About Marilyn Monroe, by her ex-husband, Arthur Miller: To have survived, she would have had to be either more cynical or even further from reality than she was. Instead, she was a poet on a street corner trying to recite to a crowd pulling at her clothes.
If I play a stupid girl and ask a stupid question I've got to follow it through. What am I supposed to do - look intelligent?
The body is meant to be seen, not all covered up.
An actress is not a machine, but they treat you like a machine. A money machine.
Acestea sunt doar cateva citate, sper sa revin si cu alte vedete.

o iubire iesita din comun....

maya s-a nascut intr-un labirint. parintii ei au disparut cand ea era inca un copil.

acum era adolescenta, scopul ei era sa gasesca iesirea din labirint.citise cu un numar de ani inainte intr-o carte veche si prafuita ca pentru a iesi dintr-un labirint trebuie sa cotesi dreapta la fiecare bifurcare, maya respactand regulie cu strictete mereu a respectat si aceasta regula, dar anii treceau, iar iesirea nu era de gasit.

intr-o zi, in timp ce maya se lupta ca de obicei cu labirintul, o frunza s-a despins si a fost dusa de vant. a fost dragoste la prima vedere, fermecata ea a urma frunza oriunde zbura si fara sa-si dea seama aceasta a condus-o in centrul labirintului, unde era poarta de scapare.

concluzie: in viata regulile nu iti ofera rezolvarea la toate problemele, trebuie doar sa-ti urmezi inima...

taramul de dincolo....

Un loc rupt de tot ce inseamna timp si realitate,unde zanele si unicornii sunt mai adevarati ca lumina zilei.Acolo se aude cantecul ei,o zana frumoasa,frumoasa prin lumina care o inconjoara,cu pletele in vant si ochii mari si blanzi,ea canta pentru salvarea tinutului ei cand pe cer se aduna norii de furtuna.
Intr-un luminis,langa un iaz e un unicorn care vrand sa bea din apa se opreste vazand in oglinda apei chipul sau si cerul.
Totul se intuneca.Un strigat se aude de undeva,cineva incearca printr-o incantatie sa indrepte raul facut...prea tarziu...totul e distrus....

cartile...

cartile...ah,cartile!orgasme mintale,lumi paralele,fantastice sau realistice,interesante sau plistisitoare,pline de dialoguri atragatoare sau descrieri colorate...
mi-as dori sa pot intra in carti.sa fiu un personaj,sa ma mut dintr-o poveste in alta.ieri mi-am dorit sa fiu manon si sa-i arat lui prevost ca pot fi si fidela iubitului meu,apoi cea care i-ar suci mintile lui bel ami sau sa fiu tess,sa ma cert cu angel,sa-l fac sa inteleaga ca nu a fost vina mea si apoi sa-l dobor pe alec...azi mi-as dori sa fiu cea care-l invata pe lautrec ce e iubirea adevarata si apoi sa-i pozez pentru ceea ce ar fi avut sa devina cel mai reusit portret al lui....
e straniu cum ajung uneori sa traiesc intr-o lume paralela,a cartilor,sa iubesc personaje,sa ma plimb pe strada si sa am senzatia ca inca citesc sau ca sunt inca in carte,pe strazile din poveste...
dar pana la urma,nu e viata o poveste?oare suntem si noi personaje ale unor carti si prindem viata atunci cand povestile noastre sunt citite...oare?

intalnirea....

ating tabloul si o forta nevazuta ma trage inauntru.o aura
misterioasa ma inconjoara in peisajul de poveste.ma uit in oglinda
apei si descopar ca sunt schimbata:ochi mari verzi,marginiti de
gene lungi si jucaus intoarse ma privesc,nas micut si gura jucausa
formeaza fata cu un ten alb-rozaliu,iar parul blond carliontat ce
curge pe umeri si brate vine ca o completare a aspectului angelic.o
rochita din voal turcoaz imbraca corpul miniatural,cu toate astea
ceva pare si mai straniu.cand ma uit mai bine descopar...aripi.am
aripi!sunt o ZANA!

dupa cateva secunde imi revin si incep sa cercetez peisajul din
jurul meu.abia atunci il observ pe EL,dragul meu Hyperion.alerg
spre el si-l iau in brate.parul moale si cald ma intampina dar ceva
totusi nu-mi accepta imbratisarea si usor ma indeparteaza...

inceputul visului....

ma trezesc la auzul unui clinchet.sunt intr-un pat mare,atat de mare ca ma pierd in el.totul e numai dantela.alba si abia apretata,aproape fasaie la atingere.patul are baldachin cu perdele groase de culoarea sangelui.ma dau jos si calc pe un covor straniu de moale,aproape pufos,aceeasi culoare ca si perdelele.nu acopera decat o suprafata mica pe podea in rest un parchet deschis la culoare si abia ceruit da un aer de eleganta simpla camerei.ma indrept spre geam.este atat de mare incat am senzatia ca dincolo de el e un balcon,sau poate o terasa.o perdea lunga din matase il mangaie ,iar draperiile vin ca o completare.un soare orbitor strabate camera patrunzand prin fereastra,ma intorc brusc si ma indrept spre masutza de toaleta.wow,asta e paradisul oricarei femei.sticlute vechi de parfum troneaza,de diferite culori si marimi,langa ele tot felul de produse care mai de care mai elegante si mai cochet ambalate.ma asez pe taburet in fata masutei si-mi vad chipul in oglinda imensa.arat parca putin diferit.sa fie din cauza parului des si lung prins in coada,sau poate chipul acum fara cearcanele,marci ale stresului cotidian,... si tenul roz si sanatos ca al unui copil...ma uit in oglinda si scurt analizez ce retusuri trebuie facute.gata.dupa 30 secunde,putina pudra,mascara si totul e ok...de fapt renunt la pudra,mascara e de ajuns sa fie perfect.ma ridic si in treaca ma gandesc sa-mi desfac parul,oare cum o arata?nu l-am avut asa lung niciodata.il desfac, trec prin el o perie de argint si-l las sa cada pe spate.
ma mai invart putin prin camera si descopar mai multe tablouri.pe un perete e un inorog in noapte luminat de o luna plina langa un iaz intr-o padure,pare asa frumos...ma apropii de el si cand il ating....